Ce sa-ti scriu? Ieri dupa amiaza, am iesit in livada si am stat sub un mar inflorit. O minune. In fiecare floare cate o albina . Mai erau si alte gaze, semn ca natura ofera loc pentru toata lumea. Mi-am amintit de vremea cand eram copil.
 Acasa aveam stupi. Tatal meu scotea ramele capacite din caturile de sus, iar eu, dupa ce le descapaceam, le dadeam la centrifuga. Toate imprejurimile si mai ales acel loc de pe coama dealului, plin de rapi abrupte si izvoare ascunse in luminisuri, caruia ii spuneam simplu ‘la padure’, se adunau in mirosul ametitor.
 Niciodata, si cu atat mai putin astazi, nu am mancat mierea cu lacomie. Prima lingurita, reprezinta contactul cu necunoscutul. A doua, intalnirea cu niste senzatii stiute, uitate, redescoperite pe moment. A treia, este deja prea mult. Si cate feluri de miere! De salcam, de tei, de otetar, de flori de padure…si fiecare cu nebunia ei de nuante transparente. Daca m-as numi Cartarescu as compara femeile cu mierea, dar nu ma numesc asa.
Mai am o constatare: intotdeauna mierea adevarata se transforma in miere zaharisita. Este aceeasi si totusi alta.
 Iti doresc, draga prietena sa stai sub un mar inflorit si sa ma ierti daca voi posta aceasta scrisoare in blog, ‘di vina’-i numai primavara.